Inchide

Trimite unui prieten

Aspecte legilative în sistemul de sănătate

Material prezentat de dr. Dan Perețianu în cadrul Simpozionului de la Senatul Romaniei.



Conferința: „Medicina Romȃnească, Încotro ?‟
Palatul Parlalemntului, 16.10.2019
Comisia de Sănătate a Camerei Deputaților

Despre 5 probleme în legislația română legată de sistemul de sănătate

1. În România, medicul cu practică independentă este un salariat atipic și nu „privat‟. Medicii cu practică independentă au dreptul de a adera la un sindicat.
2. Colegiul Medicilor nu este al medicilor, ci al Statului. Prin extensie, Colegiul Medicilor este al pacienților și al colectivităților. Colegiul este o autoritate a Statului.
3. CNAS este un monopson, şi nu organismul independent dorit a fi creat ȋn 1997. Bugetul CNAS NU trebuia să depindă de Guvern şi/sau Parlament.
4. Romȃnia este pe primul loc la producţia de medici din lume ! Costurile pentru 1 student sȋnt prohibitive pentru Romȃnia.
5. Malpractisul este obligatoriu numai ȋn Romȃnia. Obligativitatea plății trebuie desfiinţată, ca şi numeroasele norme derivate din aceasta: înregistrări, acreditări, angajări etc.

I. Despre medicii salariaţi atipici şi drepturile lor

1. Situaţia curentă

Privind relaţia angajat-angajator prin prisma profesiei medicale, se observă că există acum 2 situaţii: medici angajaţi, lucrători sau salariaţi, şi medici angajatori. Aceştia din urmă sînt acei medici care deţin un cabinet medical şi au o practică care se numeşte „independentă".
În mod logic, problemele medicilor salariaţi trebuie să fie cele legate de relaţia cu patronul, ca principal finanţator al veniturilor (salariilor). Pentru a rezolva astfel de probleme, în alte părţi au apărut sindicate ale medicilor (! Atenţie - numai ale mediclor, nu conglomerate de medici cu asistente, cu funcţionari tesa etc, ca la noi).
În mod logic, problemele medicilor angajatori trebuie să fie legate de modul în care se realizează munca în instituţie, de către angajaţii angajatorului. Pentru a nu fi supracovîrşiţi de puterea sindicatelor, angajatorii din alte părţi s-au organizat în sindicate ale angajatorilor, care au primit numele de „patronate".
La o analiză atentă a situaţiei din sistemul de sănătate din România, se poate vedea că:
• Principalele probleme ale sindicatelor, reprezentanţilor medicilor lucrători, sînt rezolvabile numai la nivelul Ministerelor Sănătăţii şi ale Ministerului Muncii, eventual al celui de Finanţe, sau al Parlamentului, şi nicidecum la nivelul angajatorului, adică al spitalului !
• Principalele probleme ale patronatelor, ca reprezentaţi ai medicilor angajatori, nu sînt cu proprii angajaţi, ci tot cu CNAS şi cu Ministerul Sănătăţii !
Ori, CNAS, MS, MM sau MF nu sînt nici angajatori, în relaţia cu necesitatea de a rezolva problemele sindicale, şi cu atît mai puţin nu sînt nici lucrători, pentru a rezolva probleme ale patronatelor. Apare că în relaţia sindicate-patronate se interpune un vid de logică.
Pentru salariaţi situaţia este mai clară: ei au un contract de muncă tipic.
Ce se întîmplă însă cu „patronatele" şi cu „directorii" de spitale. Ce sînt ei. Sînt angajatori tipici ? sau Sînt altceva ?
Reacţiile din ultimul timp a organismelor („patronale") ale medicilor de familie, care au „făcut grevă", precum salariaţii, arată suprapuneri grave de logică. Analiza conduce, logic, la ideea că „patronatul român" nu există în sistemul de sănătate, decît cu numele. El este de fapt un angajat atipic, al altui patron atipic. În plus, angajatorul a fost reprezentat de un organism ştiinţific.
În toiul disputelor legate de „grevele" din anii 2017/2018/2019 ale medicilor de familie, reprezentanţii acestora au arătat că de fapt problema lor este cu acest al doilea angajator. Reprezentanţii MF au scos în evidenţă faptul că MS şi CNAS reprezintă un unic cumpărător al serviciilor de sănătate, şi se comportă ca atare.
2. Monopson vs salariat

Termenul este „monopson" - unic cumpărător. Monopsonul este antonimul de la „monopol", ce reprezintă un unic vînzător sau distribuitor. Cum era pe vremuri Statul capitalist interbelic, unde alcoolul şi tutunul se vindeau numai la „MAT" - Monopolul Alcoolului şi Tutunului.
CNAS, prin efectul legii Statului democratic România (L95R/2015), este un monopson, la fel ca şi Statul Comunist, care era singurul cumpărător al producţiei agricole şi industriale ale oamenilor din acea (ante 1990)/această ţară ! Acum, singurul mare cumpărător de servicii medicale este CNAS - circa 95% din serviciile medicale din România; restul de 5% sînt private, adică cu plată directă.
Dar, fenomenul nu a fost şi nu este specific pentru România. Şi în alte ţări, medicii cu cabinete sînt finanţaţi predilect de un singur finanţator (pseudomonopsonial), ca de exemplu, de case de asigurări sociale de sănătate în Franţa, Belgia, Israel, sau de MS, ca în UK.
Dar organizarea acestora nu a condus la apariţia de „patronate". În toate ţările occidentale unde medicii au şi practică independentă, organizarea lor este numai în sindicate.
Evidenţa (logica) a arătat, iar apoi legica a urmat. Tratatul de la Amsterdam (2001, art. 117, 118.3) şi, apoi, cel de la Nisa (2002, art. 137) au statuat că un liber întreprinzător nu este patron, chiar dacă are angajaţi, ci este lucrător şi se poate organiza în sindicate, atunci cînd finanţatorul este organizat centralizat, de pe poziţii monopsoniale.
Termenul pentru un astfel de liber întreprinzător este de „angajat atipic". Această sintagmă derivă din definirea „medicului salariat" generată de „Plenary Assembly of the Doctor Standing Committee of The European Economic Commission" (pe vremea cînd actuala Uniune Europeană era EEC), pe 7 Iunie 1968 la Brussels şi completată de „General Assembly of the Standing Committee la 29/30 November 1968 (CP 200/69)" (pt conformitate vezi anexa).
Medicul/Doctorul Salariat este acel medic/doctor în relaţie contractuală (s.n.) sau statutară cu o instituţie publică sau privată, printr-un agrement/contract prin care efectuează, sub control specific servicii medicale sau servicii administrative medicale (s.n.).
Contractul sau agrementul determină, în particular, termenii de numire, concediere şi remunerare. Acest contract/agrement asigură medicului în toate cazurile deplina independenţă în exercitarea profesiei (s.n.).
Această definire face ca medicii în contract cu casele de asigurări sau ministere ale sănătăţii în Uniunea Europeană să fie şi ei consideraţi ca salariaţi. Termenii de asociere a acestora ar trebui să fie sindicali şi nu patronali.

3. Abuzul Statului Romȃn faţă de medicii cu practică independentă

Prin Legea 62 din 2011, republicată ȋn 2018, Statul Romȃn ȋncalcă Convenţia 87 a ILO, la care este parte, pe care a semnat-o. Legea romȃnă limitează dreptul de organizare sindicală numai pentru salariaţi, nu şi pentru liber ȋntreprinzători. Ori, Convenţia arată că şi salariaţii atipici pot avea sindicate. Este de scos ȋn evidenţă că vechile legi ale Sindicatelor 54/1991 şi 54/2003 respectau prevederile Convenţiei 87/1948: „Art.2.-(1) Persoanele încadrate în muncă şi funcţionarii publici au dreptul să constituie organizaţii sindicale şi să adere la acestea. Persoanele care exercită potrivit legii o meserie sau o profesiune în mod independent (s.m.), membrii cooperatori, agricultorii, precum şi persoanele în curs de calificare, au dreptul, fără nici o îngrădire sau autorizare prealabilă, să adere la o organizaţie sindicală."
De aceea, cerem Parlamentului să modifice cȋt mai repede Legea 62, pentru a permite persoanelor care au o practică independentă să adere la un sindicat sau să aibă sindicate !


II. Despre neconstituţionalitatea atribuţiilor Colegiului Medicilor

1. Autoritate a Statului ȋnseamnă a ȋi reprezenta pe cetăţeni

Legea 95 din 2006 republicată la 28.08.2015 arată în Titlul XII, Capitolul III Organizarea și funcționarea CMR, Secțiunea 1 Dispoziții generale, Art. 412. - (1): „CMR este organism profesional, apolitic, fără scop lucrativ, de drept public, cu responsabilități delegate de autoritatea de stat, în domeniul autorizării, controlului și supravegherii profesiei de medic ca profesie liberală, de practică publică autorizată".
Cu alte cuvinte, Colegiul Medicilor NU este al medicilor, ci din punct de vedere legislativ el este al STATULUI Român. Colegiul Medicilor este o autoritate a statului, creat de legislativul Statului (i.e. Parlament) pentru ca medicii să practice medicina controlat, în binele pacienţilor. Din acest punct de vedere, al exercitării profesiei, Colegiul Medicilor nu este al medicilor, ci este al cetăţenilor români, adică al pacienţilor (vezi şi art. 380.3)
Fac precizarea că, în legea amintită, mai apar organisme asemănătoare, care toate sînt echivalentele Colegiului Medicilor, adică sînt autorităţi ale statului pentru exercitatrea profesiilor respective: stomatologi, farmacişti, asistenţi, biologi, psihologi etc. Sau care ar trebui definite de lege ca atare !

2. Abuzul Statului asupra medicilor

Problema legii 95R/2015 este că continuă abuzul statului instituit asupra medicilor încă de la prima lege a Colegiului din 1995 (L74) atunci cînd afirmă, la art. 414-b că „apără demnitatea și promovează drepturile și interesele membrilor săi în toate sferele de activitate;... ".
Faptul că o autoritate a statului apără drepturile şi INTERESELE membrilor „în toate sferele de activitate" reprezintă un abuz nemai-întîlnit !! Prin acest text, statul controlează toate drepturile medicilor, ceea ce este în sine pozitiv, dar are dreptul să controleze şi interesele medicilor, ceea ce este un ABUZ ! Numai statul comunist făcea aşa ceva !
Abuzul se manifestă şi prin patru aspecte legislative:
 primul este legat de termenul „membru",
 al doilea este legat de „cotizaţie",
 al treilea este legat modul în care se înţelege în România dreptul de a „aviza înființarea cabinetelor medicale private, indiferent de forma lor juridică, și participă, prin reprezentanți anume desemnați, la concursurile organizate pentru ocuparea posturilor din unitățile sanitare publice." (art. 414.-3).
 al patrulea este legat de dreptul de a lupta pentru drepturile şi interesele medicilor şi nu pentru acelea ale pacienţilor, aşa cum de fapt o precizează mai sus. Ori una, ori alta.

a. Primul abuz: calitatea de membru

Ȋnscrierea ȋntr-o organizaţie, de tip ONG, fundaţie, asociaţie, nu este şi nu poate fi obligatorie. Ȋn Colegiul, ȋnscrierea este obligatorie, prin lege: - art. 385.1.b şi art. 416: „(1) În vederea exercitării profesiei de medic, medicii cetățeni români și medicii cetățeni ai unui stat membru al UE, ai unui stat aparținând SEE sau ai Confederației Elvețiene, stabiliți în România, precum și medicii care întrunesc condițiile prevăzute la art. 376 alin. (1) lit. c) și e) au obligația să se înscrie în CMR (s.m.)."
Aceasta prevedere obligă pe toţi medicii din România să facă parte dintr-o organizaţie. Ori, a obliga pe cineva să se asocieze, este contrar Constituţiei (art.37).
Dar de fapt nu ȋnscrierea este obligatorie, ci ȋnregistrarea !!
Dat fiind faptul că Colegiul Medicilor este Autoritate a Statului, apare clar că un medic nu poate fi „membru" al unei astfel de autorităţi. Legea creiază această confuzie. Legiuitorul NU ştie ce înseamnă „a fi membru" !
Medicii cred că sînt membrii ai unui organism profesional, cînd de fapt ei trebuie să fie doar „înregistraţi" la o autoritate a statului, care este colegiul. Se face astfel confuzia între „membru", care este acea persoană care aderă voluntar la o organizaţie pentru a îşi promova nişte viziuni de viaţă (exemplu, pentru a cerceta, Societăţile medicale pe specialităţi, sau pentru a cere salarii şi venituri, sindicatele medicilor, ş.a) şi o obligaţie impusă de stat pentru a fi „înregistrat", ca la fisc sau la evidenţa populaţiei.
Dat fiind faptul că legea arată că medicul trebuie să fie înregistrat la autoritatea statului, este cazul ca, aflȋnd parlamentarii romȃni cele spuse de mine, textul legii să eliminine din el cuvîntul „membru" pentru un medic obligat să se înregistreze: de exemplu, nu poţi fi membru al fiscului, cum nu poţi fi membru al evidenţei populaţiei.
Sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu sediul la Strasbourg, la care a aderat şi Romȃnia ȋn 1994, a fost extrem de clară - vezi mai departe. Neclar este faptul că Curtea Constituţională a Romȃniei nu a sancţionat neconsituţionalităţile din Legea 95/2006, atunci cȋnd a fost chemată să o facă (vezi mai departe).
Pentru a putea surmonta această ȋncălcare a Constituţiei, Legea ar trebui să adopte modelele britanic, belgian sau francez. Acolo, medicii nu sînt obligaţi să facă parte din Ordinul Medicilor sau din Medical General Council. În schimb, medicii sînt obligaţi să se înregistreze numai la organizaţii de drept public [s.n.]: General Medical Council în UK, respectiv Ordinul Medicilor, în Franţa şi Belgia. Obligatorie este aceasta înregistrare, nu apartenenţa la vreo organizaţie.

b. Al doilea abuz: termenul „cotizaţie".

Ceea ce plătesc medicii la Colegliul Medicilor, autoritate a statului, NU este cotizaţie. Este o TAXĂ. Este acea taxă care să îţi permită să practici meseria de medic în România. La fel cum plătesc taximetriştii o taxă la primărie pentru a putea circula prin Bucureşti. Ei primesc astfel o autorizaţie. La fel ca medicii - sȋnt autorizaţi să lucreze ca medici.
Cotizaţia este un cuantum bănesc voluntar oferit acelor organizaţii la care te înscrii voluntar (vezi DEX). Nu plăteşti cotizaţie la fisc, ci taxe şi impozite. La fel şi la Colegiu. Legislativul trebuie să modifice acest abuz asupra medicilor, şi să schimbe cuvîntul „cotizaţie" din L95R cu cel de "taxă" !

c. Al treilea abuz: „avizarea" cabinetelor corelativ cu cel de „participarea la examenele din spitale publice".

În multe ţări, Franţa, Germania, UK, Danemarca, Canada, există un gen de negociere între medici, organizaţi în sindicate, de obicei, şi organismul statului de acest tip (de exemplu, „Ordin" sau „Cameră" sau „Consiliu Medical General"), în sensul că există un numerus clausus la intrarea într-un teritoriu.
La noi, aşa ceva nu există. De aceea, în Bucureşti lucrează acum 14 000 de medici (vezi VM 23.01.2015), cînd acum 10 ani erau doar 10 000. De aceea, în ţară nu mai sînt medici în vaste teritorii, dar medicii de familie au cerut ca listele lor să scadă de la 1750 (cum era în NCoCa din 1999) la 800, cît este acum.

d. Al patrulea abuz: atributul de a fi ȋn „toate".

A fi „ȋn toate" ȋmi aduce aminte de o poezie din copilărie, unde „Partidul e-n toate/ E-n cele ce sȋnt Și-n cele ce mâine vor rȋde la soare./ E-n pruncul din leagăn/ Și-n omul cărunt,/ E-n viața ce veșnic nu moare." (George Lesnea).
Prin extensie la ceea ce ȋnseamnă drepturi şi interese, mai ales legate de cele conferite de Convenţia ILO (OIM) 87/1948, articolul 414.1.b introduce numeroase abuzuri pentru practica democratică. Se afirmă, în lege, că: „apără demnitatea și promovează drepturile și interesele membrilor săi în toate sferele de activitate; ...".
Ȋn plus, art. 471.1. arată că „Atribuţiile CMR nu pot fi exercitate de nici o altă asociaţie profesională". Totuşi, legiuitorul a observat ȋn 2015 că atribuţiile CMR sȋnt excesive şi a introdus un aliniat cu următorul text: art. 471.2. „CMR nu se poate substitui organizațiilor patronale sau sindicale și în îndeplinirea atribuțiilor sale nu poate face uz de prerogativele acestora prevăzute de lege."
Dar, acest text este contrar celui scris mai ȋnainte la art 414.1.b. Ori are dreptul să promoveze drepturile şi interesele medicilor „ȋn toate sferele de activitate", ori ȋn toate sferele de activitate cu excepţia celor sindicale şi patronale !
Ȋn acest sens, este de observat că art. 439. r) este o suprapunere peste sferele de activitate sindicală şi patronală. Se scrie ȋn lege că colegiul „reprezintă, în condițiile art. 414 alin. (2), membrii săi la elaborarea contractului-cadru și negocierea normelor de acordare a asistenței medicale în domeniul asigurărilor sociale de sănătate." Ori, o autoritate a statului nu poate reprezenta la o altă autoritate a statului (CNAS) interesele unor profesionişti !!
La fel cum este şi art. 414.2.g: „reprezentarea medicilor cu practică independentă care desfășoară activități medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate". Această prevedere o ȋncalcă pe cea de la 471.2. (vezi ante), care este un atribut sindical şi patronal !
Dacă este aşa, articolele 414 şi 439 trebuie rescrise. Ȋn plus, ȋn afară de sindicate şi patronate mai sȋnt şi alte organizaţii ale medicilor care au alte sfere de activitate, dar pe care colegiul le acoperă cu „toate". De exemplu, dezvoltare ştiinţifică, organizare de cursuri, construcţie de spitale etc.
Din acest motiv, societăţile ştiinţifice ar trebui închise, funcţionarea altor fundaţii şi asociaţii (apărute prin Legea 21 din 1924, modificată în 2000) din domeniul sanitar ar trebui oprită.
De aceea, articolul 414.1.b. trebuie rescris fără a acorda colegiului dreptul de a apăra interesele membrilor ȋn toate sferele, căci chiar legea arată că de fapt colegiul nu le apără. Colegiul nu apără medicii, ci exercitarea profesiei de medic ȋn mod corect !!
Atributele conferite de lege (la art. 414, pct. 1 lit. „a" pȋnă la „r", pct. 2 lit. „a" pȋnă la „h", şi pct. 3) sȋnt excesive, redundante iar unele chiar absurde. De exemplu:
 colegiul „atestă onorabilitatea şi moralitatea" medicilor ?!? (1.c);
 promovează interesele membrilor săi în cadrul asigurărilor de răspundere civilă profesională; ?!? (1.l); cȋnd de fapt colegiul chiar ȋi obligă pe medici să plătească astfel de asigurări (art. 390.4, plus ȋntreg capitol 5 şi mai ales prin textul Art. 473. - „Pe durata exercitării profesiei în regim salarial sau/și independent medicul este obligat să încheie o asigurare de răspundere civilă pentru greșeli în activitatea profesională.") ?!? [Punctul 5 din titlu]

Întorcîndu-ne la principii, Legea trebuie să confere Colegiului NUMAI acele atribuţii preluate prin deconcentrare de la Statul Român:
• avizare a practicii (în sens de „salariată" sau „independentă") într-un teritoriu; - ţine de registrul executiv al Statului (cel guvernamental);
• avizare a instalării unui cabinet medical într-un teritoriu, în sens de „practică liberă"; - activitate executivă, de tip guvernamental;
• jurisdicţie profesională; - activitate juridică, de judecare a faptelor reprobababile, necompatibile de legislaţia internă;
• elaborare/modificare a Codului Deontologic - activitate legislativă, cea care defineşte profesia.

3. Relaţia legii române cu hotărîrile Curţii Europene a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, a analizat în timp (1980-1982), şi a decis pe 21 Octombrie 1982 asupra plîngerii a trei medici belgieni (Herman Le Compte, Frans Van Leuven şi Marc De Meyere) care considerau Ordinul Medicilor din Belgia ca fiind neconstituţional şi încălcînd convenţiile la care Belgia este parte, cu precădere articolul 11, paragraful 1 din Convenţia din 4 noiembrie 1950, privitoare la apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Precum şi a Convenţiei Organizaţiei Mondiale a Muncii (ILO) nr. 87 din 1948, privind dreptul la liberă asociere sindicală.
Medicii belgieni au acuzat „obligaţia de aderare la Ordinul Medicilor din Belgia" ca inhibînd libertatea de asociere, care include şi libertatea de a nu te asocia (!). Aceeaşi poziţie a avut-o şi un grup de medici din Bucureşti în urmă cu 8 ani (vezi în Viaţa Medicală), adică obligaţia de înscriere în Colegiului Medicilor din România, în corelaţie cu Constituţia României din acel moment, art. 37 (dreptul la asociere). În acest sens, însăşi existenţa Ordinului Medicilor din Belgia a fost considerată că are efectul eliminării libertăţii de asociere.
Comisia Europeană a Drepturilor Omului a arătat (la punctul 63 al dezbaterii) că: „Ordinul, prin natura sa legală şi funcţia specific publică, nu constituie o asociaţie în înţelesul articolului 11, paragraful 1."
Pentru această aserţiune, Curtea Europeană dedică un paragraf (nr. 64) de explicaţii. Acest paragraf explică ce înseamnă, în Belgia, organizarea Ordinului şi funcţia sa. Acest paragraf este important pentru comparaţia cu ceea ce ar trebui să fie Colegiul Medicilor în România.
„Curtea notează, mai întîi, că Ordinul Belgian al Medicilor este o instituţie de drept public. Nu a fost înfiinţat de persoane, ci de legislativ; este integrat structurilor statului, iar judecătorii sînt, în cea mai mare parte, numiţi de Coroană."
Cu alte cuvinte, Ordinul Medicilor din Belgia, ca organizaţie de drept public, este structură statală. În România, termenul ar putea fi de structură guvernamentală (deşi acest lucru nu este întocmai aşa). Aceasta înseamnă că organizaţiile de drept public aparţin statului (fie executivului, fie legislativului, fie autorităţii judecătoreşti, fie puţin din fiecare din prerogativele acestor autorităţi).
În acest din urmă sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată că a fi membru în Ordinul Medicilor din Belgia nu echivalează cu a avea drepturi ca membru, ci numai a avea obligaţia de a te înregistra în evidenţele Ordinului. Căci, Ordinul Medicilor „urmăreşte un scop din sfera interesului public asupra practicării medicinei. În contextul ultimei funcţii, Ordinului i se cere, în primul rînd, să păstreze o evidenţă a doctorilor practicieni."
Aceasta înseamnă că organizaţia respectivă nu aparţine unui grup de persoane, adică nu aparţine profesioniştilor, adică medicilor (!) şi nici nu apără interesele acestora. În acest din urmă sens, legislaţia din Marea Britanie a găsit o reuşită rezolvare a problematicii de a fi sau nu membru al unei asociaţii obligatorii. Această rezolvare se prezintă în UK sub forma lui General Medical Council.
În contextul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată că Ordinul Medicilor nu are şi nici nu poate avea capacitatea legală de a apăra interesele grupului de profesionişti numiţi medici, nu se mai pune problema încălcării dreptului la asociere al medicilor. Căci se constată existenţa unor organizaţii (belgiene) care apără interesele corpului medical (punctul 65): "Curtea constată că în Belgia există mai multe asociaţii înfiinţate cu scopul de a proteja interesele profesionale (s.m.) ale doctorilor practicieni, iar aderarea la acestea este liberă."
Această din urmă frază, în antiteză cu art. 471.1 din Legea 95R/2015, arată clar că Ordinul Medicilor din Belgia (ca şi General Medical Council, din Marea Britanie, sau Ordinul Medicilor din Franţa, s.m.) nu este o organizaţie profesională care să apare drepturile şi interesele membrilor săi, adică ale medicilor.
Privit din punctul de vedere al Legii 95R/2015 observăm o importantă deosebire. Această deosebire este generată de duplicitatea legii române, care, în două articole diferite, prevede două lucruri complet diferite şi neconforme cu prevederile Curţii Europene a Drepturilor Omului:
• Colegiul reprezintă interesele profesiunii de medic, în sensul că supraveghează şi controlează exercitarea profesiei de medic în binele pacienţilor şi comunităţii (interesul public);
• Colegiul apără „drepturile şi interesele membrilor în toate sferele de activitate".
Se observă că organizaţii de drept public, precum Ordinul Medicilor din Belgia, Ordinul Medicilor din Franţa sau General Medical Council, sînt integrate în structurile statului, respectiv au în conducerea lor 25%-75% persoane nemedici nominalizate de Guvern sau alte structuri ale Statului (ex. Judecători, ca ȋn Belgia).
Ȋn exprimarea legii romȃne, un rol important l-a avut Curtea Constituţională. La apariția acestei legii (nr. 95), ȋn 2006, Curtea Constituțională a României a fost sesizată de un grup de parlamentari PSD, în frunte cu Ion Iliescu, Nicolae Văcăroiu, Antonie Iorgovan şi Sorin Oprescu, pentru neconsitutționalitatea unor articole. CCR a emis Hotărîrea 298/2006, care a fost publicată în Monitorul Oficial odată cu legea. CCR folosește în explicațiile sale inclusiv Rezoluţia CEDO din 1983 ! Dar nu merge pînă la capăt. Nu observă abuzul legat de termenii „membru", „cotizație" și apărarea tuturor drepturilor profesioniștilor - „ȋn toate sferele de activitate" !
De aceea, Parlamentul trebuie să modifice legea referitoare la Colegiu (şi la toate organismele asemănătoare) ȋn sensul cerut de mine, aici !

III. Despre poziţia de monopson a CNAS şi ce se dorea ȋn 1997

1. O scrută retrospectivă

Ȋntre 1991 şi 1997, Romȃnia a fost scena a numeroase ȋncercări de a reforma sistemul romȃnesc de sănătate, axat pe principiile lui Semaşco, ministrul sovietic al Sănătăţii, de la formarea statului sovietic pȋnă ȋn 1930.
Ȋn 1991 a apărut Legea 79, prin care Banca Mondială se angaja să modernizeze și doteze 450 de dipensare rurale și să finanțeze primele activități în nou creatul Institut de Management pentru Servicii de Sănătate (IMSS), condus prima dată de regretatul prof. Dan Enăchescu.
Tot atunci s-au format 4 grupe de cercetători romȃni, care au studiat diferite sisteme de sănătate din Europa: Danez, Suedez, German și Italian. Plus încă un grup special creat pentru Marea Britanie, creat la nivelul IMSS. Toate cele 5 rupuri (medicii din acestea) au participat apoi la evenimentele ulterioare.
Ȋn 1993, ajutat de IMSS, și de cercetătorii medici romȃni școliți prin țările pe unde au fost trimiși, Ritchard Brazil, de la London College, editează Programul „O Romȃnie Sănătoasă‟, în care se proiectează modul de rezolvare a stategiei de reformare a sistemului și de acțiuni specifice pentru aceasta.
Din 1993 pȋnă ȋn 1996 au loc conferințe și grupuri de lucru pentru rezolvarea problemelor trasate de obiectivele din Raportul din 1993. În urma acestora, la Sinaia, se adoptă ideea ca o lege nouă să fie promovată, o lege bazată pe principiile sistemului german.

2. Despre ce schimbări se discuta a se realiza în sistemul de sănătate pentru ca acesta să funcţioneze ca afară.

Se afirma că este necesar a schimba acele lucrui care merg prost:
 finanţarea era insuficientă; deci, se preconiza creșterea alocării pentru sănătate de la 3% (sau chiar mai puțin) spre 5%, în primii 2-3 ani (din 1993- spre 1996);
 se pierd mulţi bani, mai ales prin furturile de la nivelul spitalelor; se preconiza scăderea numărului de paturi de spital; astfel, s-a arătat că NU trebuie construite multe spitale mari, căci cele vechi de tip județean fac față; este necesar numai aducerea lor la standardele moderne;
 ȋn acele vremi se considera că Romȃnia are un număr redus de medici, 1,85/1000 de locuitori; s-a pus problema creșterii numărului de absolvenți, corelativ cu creșterea salarizării și creșterea numărului de posturi;
 trebuie investit în prevenţie şi nu în tratament; de aceea, trecuie sprijinit financiar și logistic ambulatoriul, și mai ales, trebuie promovată apariția medicului de familie, în locul medicului de circă.
În urma analizării tuturor acestor probleme sau puncte critice, Guvernul PDSR, de stînga, conduis de dl. Nicolae Văcăroiu, elaborează un proiect de lege la nivelul Ministerului Sănătății, condus atunci de Prof. Iulian Mincu. Proiectul are ca principii organizarea germană a sistemului de sănătăte.
Analizînd ideologic problema, vedem că un guvern de stînga promovează o lege de drepta: sistemul german era de tip creștin-democrat și nu socialist !
Din acest motiv, în 1993, proiectul Nu este înaintat Parlamentului de către Guevern, ci de către un medic din PSD, dar în nume personal sau asociat altor medici. Proiectul este dezbătut 4 ani, și în final se adoptă Legea 145/1997.

3. Modelul David Chinitz de analiză a sistemelor de sănătate

În Ianuarie 1994, INSS organizează, sub egida MS, Primul Curs în Romania promovat de Legea 79/1991. Coorodnatorul cursului a fost Prof. Raynald Pineault, de la Universitatea din Montreal, Canada.
Unul din cursuri a fost susținut de Prof. David Chinitz, de la Universitatea din Ierusalim. Tema lui a fost: analiza comparativă a sistemelor de sănătate. În cursul lui a fost prezentată o schemă generală de analiză a sistemelor de sănătate, care ne poate conduce la o analiză a punctelor critice ale actualului sistem. Am fost participant direct la acel curs și apoi prieten cu dl. Chinitz.
De-a lungul timpului, după analize ale sistemelor din Suedia, Noua Zeelandă, Olanda, Germani, Franța, Israel etc, am preluat și modificat schema, am analizat-o disparat și am adus-o la zi (cu acordul prof. Chinitz, președinte apoi al Intr. Soc. Priorities in Health Care; vezi și Comunicările mele la Congresele Intr. Soc. Priorities in Health Care, 1996, 1998, 2000, 2004, 2008). Vă prezint rezultatele obținute în Figura 1.
Sistemele de sănătate au în centru (cu verde în figură) finanţatorii sistemului: populaţia şi întreprinderile. Parte din populaţie va deveni "pacienţi". Către ei se îndreptă serviciile de sănătate (cu magenda). Important este cine conduce sistemul. Am numit "conducerea" drept "controlul politic" (linia roşie). Controlul politic decide de fapt cum se împart banii strînşi de la contributori (liniile albastre).

 

 

 

 


Figura 1. Structura chematizată a sistemelor de sănătate.

Prima observaţie este că sistemele de sănătate se poziţionează în nişte "circuite" financiare şi de servicii. Observăm, deasemeni, că indiferent de tipul de "circuit", lung, mediu, scurt sau foarte scurt, multe state cu circuite diferite, se prezintă cu sisteme de sănătate performante.
De exemplu, circuitul foarte lung este caracteristic Noii Zeelande şi Marii Britanii. Marea Britanie a fost poziţionată pe primul loc la ultima evaluare OMS (2016), în ceea ce priveşte eficienţa şi organizarea sistemului de sănătate. Este circuitul Beveridge. Sistemul Beveridge este un sistem "centralizat".
Circuitul mediu şi scurt este caracteristic ţărilor nordice, Suedia, Danemarca. Este un circuit "descentralizat" la nivelul autorităţilor locale. Circuitul numit "foarte scurt" este caracteristic ţărilor în care există "asigurări sociale de sănătate". Circuitul "foarte scurt" are două alternative: organizarea publică şi organizarea privată. Organizarea publică a acestui circuit se numeşte sistem Bismarck. Sistemul există în Franţa, Germania, Belgia, Israel. La penultima evaluare OMS (2000), Franţa s-a poziţionat pe primul loc. Sistemul privat de asigurări sociale de sănătate există în Olanda.

4. Analiza punctelor critice

Punctul critic 1. Finanţarea este deficitară

Finaţatorii sistemului de sănătate, cetăţenii şi întreprinderile (dreptunghiul verde), nu ştiau pînă în 1997 cu cît contribuiau la sănătate. În 1997 a apărut Legea 145, Legea Asigurărilor Sociale de Sănătate, cu aplicare din 1999. Atunci a devenit evidentă şi contribuţia către sănătate: 7% din venitul unui cetăţean, plus încă 7% din acelaşi venit plătit de întreprinderea cetăţeanului. În total, ar fi fost circa 14% din venitul unui salariat. Din acel moment, finanţarea sistemului a urcat de la circa 800 milioane de USD pe an la peste 5 miliarde USD, în circa 5 ani. O creştere fabuloasă (figura 2).


Figura 2. Bugete ale sănătăţii în timp.

Urmarea: creşterea exponenţială a numărului de analize, creşterea numărului de cabinete medicale în contract cu CASJ/MB, creşterea numărului de spitale, private (n.b.), care au încheiat contracte publice cu CASJ/MB. Astfel că finanţarea s-a răsfrînt asupra numărului şi nu şi a calităţii.
Ulterior, partea angajatorului a scăzut la 6,5%, pentru ca în final, contribuţia totală să scadă la 10,7% (5,2%+5,5%) prin Legea 95 din 2006. Scăderea de finanţare de la 14% la 10,7% a fost de circa 24%.
Acest deficit de finanţare a fost acoperit pînă în 2012-2013 prin creşterea economică, adică printr-o finanţare absolută mai mare. Dar, de 4 ani încoace, finanţarea sistemului este deficitară. Creşterile de 10-15% pe an reprezintă de fapt lipsuri. Mai ales că în ultimii 2 ani euro a crescut extrem de mult.
Ultimul buget propune pentru CNAS 34 miliarde lei plus 10 miliarde pentru MS = 45 miliarde lei = circa 9,5 miliarde euro - la paritatea de 4,6 şi ceva lei per euro. Finanţarea cu circa 1 miliard de lei prin ultima rectificare de buget prin OUG reprezintă o creştere de puţin sub 3% din bugetul per 2018. Ultima finanţare a fost necesară pentru a acoperi cheltuielile cu noile medicamente introduse pe listele de compensare şi gratuităţi, introduse de fapt în Programele MS.
Cu toate acestea, finanţarea sănătăţii a atins cel mai mare prag din PIB din ultimii ani, circa 5% din PIB, care, la rîndul lui a fost estimat pentru 2018 la 908 miliarde lei !!
Deficitul este relativ faţă de finanţarea sănătăţii în ţările OECD, unde media este de 9%, şi unde se poate vedea că există ţări din lumea a treia (figura 3). România este cam pe unde este şi India....




Figura 3. Finanţarea sistemelor de sănătate ale ţărilor din OECD

Dar, dacă s-ar reveni la finanţarea de 14%, aşa cum este ea pretutindeni în UE, atunci finanţarea sănătăţii ar fi cu 25% mai mare, adică 6,25%. Tot insuficient dar ar trebui gîndit un astfel de scenariu.
Sau, cu alte cuvinte, strategia pentru a creşte finanţarea pentru sănătate necesită o acţiune politică de stînga, de creştere a taxării cetăţeanului şi întreprinderilor pentru un obiectiv strategic major al unei societăţi: sănătatea.

Punctul critic 2. Ce tip de control politic este mai adecvat ?

Sau, cu alte cuvinte, ce tip de "circuit" alegem din cele deja propuse sau experimentăm ceva nou.
Pînă în 1997, Romania a avut un sistem zis "comunist" de sănătate, numit "Semaşco". Sistemul Semaşco este un sistem englez/britanic de tip Beveridge, centrat pe spital, în timp ce sistemul britanic este centrat pe medicul de medicină generală (general practitioner).
În 1997, legea Asigurărilor Sociale de sănătate a schimbat sistemul. Din punct de vedere politic, de la stînga spre dreapta. Legea 145/1997 a introdus în România sistemul german sau Bismarck.
Paradoxul ȋnsă, guvernul zis "de dreapta" al CDR, condus inițial de dl. Victor Ciorbea și apoi de dl. Radu Vasile, au blocat legea Mincu, între 1997-2000, şi, prin Ordonanţe de Urgenţă au re-transformat sistemul german într-unul hibrid, nici german nici Semaşco. O acţiune politică "de stînga".
În anul 2000, Guvernul Năstase, văzînd că la sănătate se strînge totuşi o sumă fabuloasă, s-a gîndit că utilizarea banilor pentru sănătate este bună şi pentru alte cheltuieli guvernamentale sau publice. Astfel, că prin OUG 150 a "naţionalizat" fondul de asigurări şi l-a pus sub supravegherea Ministerului de Finanţe.
Acţiunea a fost una tipică "de stînga" ultraortodoxă. Iarăși paradoxal, acțiunea a fost continuată și amplificată de Guverrnele de dreapta care au urmat şi au promovat L 95, în special sub coordonarea dl. Eugen Nicolaescu.
Problema apre atunci cînd observi că Legea din 1997, promovată de un guvern de stînga, a fost modificată mult mai la stînga decît ideea şi principiile din 1997.
Este acesta un punct critic sau nu ? Este important pentru sistemul de sănătate românesc faptul că legea Guvernului liberal (din 2006) susţine reintroducerea Parlamentului în decizia finală de finanţare a sănătăţii, schimată de la Adunările Reprezentanţilor din 1997?
Este important sau nu faptul că sistemul Bismarck, propus de Guvernul Văcăroiu, a fost modificat în sens Semaşco (centralizat de tip comunist), de Legea 95 din 2006 ?
Intrebarea este importantă, la fel ca şi răspunsul, pentru că observaţia comparativă este că ţari precum Noua Zeelandă au acelaşi sistem centralizat ca acum 70 de ani şi evoluează extrem de performant (figura 4).

 

Figura 4. Sistemul de sănătate din Noua Zeelandă.

Pentru a trage concluzia că acesta este un punct critic, ar trebui refăcut traseul invers al acţiunilor dintre 1993, data lansării proiectului Legii 145, şi 1997, anul aprobării în Parlament a acesteia. Adică ar trebui lansată o dispută în societate, o analiză a impactului financiar, al impactului social, al observării aspectelor de oportunităţi, de slăbiciuni şi de ameninţări (analiza de tip SWAT).
Astfel că ne întrebăm dacă este cazul să schimbăm tipul de control politic de la Parlament spre nişte Adunări ale Reprezentanţilor Locali. Sau, altfel spus, mergem înainte cu "circuitul lung" sau adoptăm "circuite mai scurte" ? Dacă nu ne gîndim la astfel de posibilităţi, precis vom stagna.
În urmă cu cîţiva ani am schematizat modul de organizare al sistemului din România. Am caracterizat sistemul drept "hibrid" (figura 5).

 


Figura 5. Puncte critice în sistemul de sănătate românesc. Cu negru: punctul critic 1. Cu violet: punctul critic 2. Cu verde: punctul critic 3.

Se observă că Bugetul de Stat este în mijlocul unui "circuit scurt", fapt mai puţin prezent în sistemele de tip Bismarck, aşa cum afirmă unii că ar fi prin România.

3. Tipul de control politic generează transparenţa sistemului

Sau, cu alte cuvinte, este "politicul" o sursă de lipsă de transparenţă în sistem sau dimpotrivă, este factorul care declanşează dezbaterile naturale într-un organism social extrem de activ ? (Partea de sus a schemei.)
De exemplu, Parlamentul din Noua Zeelandă decide transparent, după criterii acceptate de toţi, cum vor fi împărţiţi banii sănătăţii. Se întîmplă la fel la noi ? Unul din criteriile acceptate în Noua Zeelandă (ca un exemplu, pot fi date şi aletele), este ca pentru sănătate bugetul să fie circa 9% din PIB. Sînt de acord parlamentarii români să blocheze alte iniţiative ale altor sisteme de finanţat pentru a oferi sănătăţii (cu componentele sale cheie MS şi CNAS) spre 9% din PIB în termeni bugetari (circa 25% din buget ar trebui să fie pentru sănătate).
Tipul de control politic este şi cel care creiază cadrul pentru negocieri reale în sistem între actorii principali: finanţatorii şi furnizorii. Este un punct critic faptul că nu există negocieri reale în actualul sistem de sănătate ? Pentru că nu există democraţie în negocierea serviciilor şi tarifelor serviciilor. Este factorul politic implicat şi decisiv ? Aşa cum este legislaţia actuală (legislaţia este urmarea tipului de politici prevalente) este clar că ea nu promovează negocieri între finanţatori şi furnizorii de servicii. Există o HGR numită "Contractul Cadru", care este obligatorie şi care nu se discută, pentru că este evident, "o lege se aplică", "nu se negociază".
În alte ţări, "Contractul cadru" este de fapt numai un "cadru contractual". În care finanţatorii negociază mult cu furnizorii de sănătate. Prin expresie am sugerat că furnizorii de servicii produc sănătate în societate !
Pentru necunoscători, termenul de "Contract Cadru" a fost abreviat pentru prima dată în 1997, cînd el nu exista încă (Contractul) de mine, la Congresul de Medicină Generală de la Iaşi. Atunci a apărut prima data termenul "CoCa".
Acum, realizez că am definit greşit ceea ce s-a întîmplat (deşi nu puteam şti ce modificări vor aduce politicienii termenului). De fapt, atunci Legea 145 propunea un adevărat CACO, devenit CoCa. CaCo fiind ceea ce există în sistemele Bismarck, şi anume "cadru contractual".
Din punctul de vedere al alegerii tipului de circuit, este de scos în evidenţă faptul că noi am avut o „descentralizare", realizată prin transferul administrării politice de la MS la autorităţile locale. Fenomenul s-a dovedit inutil din punctul de vedere al salarizării şi al managementului medical. Acordarea din bugetul local a circa 3% pentru cheltuieli de întreţinere sau renovări nu este de natură să acopere peste 70% din cheltuielile de personal şi necesarul de peste 50% cheltuieli cu "medicina": reactivi, medicamente, aparatură. De altfel, acestea se acoperă din cu totul alte bugete.
Din punctul de vedere al încrederii cetăţenilor în capacitatea politicienilor responsabili de bugetele sănătăţii şi al managementului spitalelor, avem sondajele care ne arată că în Parlament încrederea este de 14%, iar în Primării, ea este de 46% (ultimul sondaj Curs, iulie 2018).
Întrebarea este: poate este mai bine a transfera decizia politică despre sănătate de la Guvern şi Parlament unor Adunări Generale ale cetăţenilor care contribuie la fondul de sănătate.

Punctul critic 3. Ce tip de sistem dorim să avem ?

Această întrebare este de fapt analiza a două puncte critice:
1. Cine trebuie să fie în centrul sistemului: furnizorul sau cetăţeanul. Deşi toată lumea afirmă că "cetăţeanul" este în mijlocul sistemului, de fapt în centrul problemei sînt furnizorii. Rezolvarea problemei a fost afirmată (în alte părţi) prin principul money follow the patient.
Numai că, dacă aplicăm principiul în România, s-ar putea să avem surpriza reîntoarcerii la Legea 3/1977.
2. Dacă tot sînt în faţă furnizorii, o a doua întrebare este: pe cine trebuie să pumen accentul ? Aici, alegerea este cam dicotomică: pe ambulatoriul medicului de familie, medic de medicină generală, sau pe spital ?
În principiu, mai toate ţările europene afirmă că sistemele lor se bazează pe prevenţie şi medicul de medicină generală. În realitate, sistemul funcţionează exemplar numai în Marea Britanie, Olanda şi Scandinavia. În rest, fie ea Germania, Franţa, Austria, etc, tot spitalul rămîne baza ! (figura 6).

 


Figura 6. Număr de internări în ţările OECD, comparativ cu România.

România a încercat să forţeze nota în 1998-1999, atunci cînd prin buget, s-a impus spitalelor o finanţare de numai 40% din Fondul de asigurări. Dar şi în 2010, cînd, prin HGR s-au desfiinţat 68 de spitale publice din oraşe mici şi comune. Faptul a căzut în practica de pe teren. Din punct de vedere al finanţării, de atunci, spitalele sînt finanţate cu circa 55-60% din fond. Din punct de vedere al numărului de spitale, multe au rămas ca secţii "exterioare". Verzi exemple, la Codlea, Petrila, Sulina.
Cu toate acestea, "politicul" ultimilor ani a afirmat că nu avem spitale. Guvernul Cioloş a propus construirea a 3 spitale regionale, în contra propriilor decizii de limitare a numărului de paturi din spitale în relaţie cu CASJ/MB. Guvernele PSD recente (HGR a fost dată de Guvernul Grindeanu, dar aplicarea este constantă) a reiterat cerinţa ca numărul de paturi în contract să nu crească !
Cu toatea cestea, Programul de Guvernare actual insistă că în circa 2 ani se vor construi (sau doar începe a se construi, este neclar) 9 spitale cu circa 10000-11000 de noi paturi de spital. Acum, România are sub contracte publice, cu CASJ/MB, aproape 120 000 paturi de spital.
Medicul de medicină generală a fost creiat ca contrapondere la numărul mare de prezentări spre camerele de gardă ale spitalelor. Acţiunea poartă numele de goalkeeper. La fel şi centrele de permanenţă. Cu toate acestea, pentru România, procesul s-a dovedit a fi un fiasco. Numărul de medici de familie a crescut în marile oraşe, şi nu la sate, fiind necesar modificarea normelor pentru a permite limita de înregistraţi, de la 1750, în 1999, la 800, acum. Dar, prezentările la camerele de gardă abundă, iar medicii de acolo sînt depăşiţi.
Problema este că trebuie făcute studii de fezabilitate pentru fiecare tip de aboradare; medici de medicină generală în fiecare comună vs medici de specialitate în toate spitalele, indiferent de tip. Ce tip de acţiuni trebuie să se facă la nivelul MG/MF pentru ca acţiunea de "portar" (goalkeeper) pentru spital să aibă efect ?
Una din abordările cele mai interesante ar fi creşterea relativă a finanţării ambulatoriilor, de la circa 6% (MF) şi 3% (policlinicile) spre 9%, respectiv 5%. Sigur că atunci se pune problema de unde se reduce. De aceea trebuie făcut multiple modelări şi ridicate discuţii. Nu cumva numărul mare de servicii per ansamblu (număr total de consultaţii, analize, internări, medicamente prescrise etc) nenecesare este cel care diminuă din valaorea de contract a serviciilor necesare ? Cum limităm serviciile, prin ce mod de plafonare ?
Sau limităm numărul de furnizori prin numerus clausus, ştiut fiind că numărul de medici este cel care generează servicii (pentru detalii vezi Perețianu la Congresul 2004, Public vs Privat, Geneva). Astfel, ajungem la problema falsă a lipsei de medici.

IV. Numărul de medici coroborativ cu numărul de absolvenți de Medicină

Privit din punctul de vedere al furnizorilor de servicii, la tipul de sistem, se poate discuta şi despre numărul de medici necesar pentru România (vezi prezentarea dr. Păduraru).
Deşi în media se afirmă mereu, de către laici sau de reprezentanţi ai sistemului, că România are mare lipsă de medici, datele oficiale nu sînt aşa de "negre" (figura 7).

 

Figura 7. Număr de medici în ţările OECD comparativ cu România.

Mai ales dacă ne comparăm cu suma totală de medici din 1990, incluzînd aici şi stomatologi şi stagiari, şi care era de 1,85/1000 locuitori ! Acum, este peste dublu !!
Dar nu numărul de medici este un punct critic în funcţionarea sistemului de sănătate. Sînt ţări mai sărace, precum Grecia şi Rusia, care au un număr extrem de mare de medici. Precum există şi ţări bogate cu un număr mai mic de medici ca România, precum USA, Coreea de Sud, Japonia !

În schimb, performanţa sistemelor este diferită, chiar şi cu număr de medici diferiţi. Starea de sănătate nu este dependentă de numărul de medici şi nici chiar de finanţarea sistemului. Vezi cazul USA, cu cea mai mae finanţare din lume dar cu rezultate execrabile pe mortalitatea infantilă şi speranţa de viaţă. Sau situaţia Rusiei, care are un extrem de mare număr de medici dar morbiditatea este gravă. Din aceste comparaţii, Romania este situată pe locul 33 în lume, înaintea Belgiei, Danemarcei şi a SUA (v. Anexe).

Despre numărul de studenți la medicină din Romȃnia

De fapt, numărul mare de absolvenți la medicină în Romȃnia face ca numărul de medici să nu scadă, ci să crească. Față de 1990, numărul de medici în Romȃnia a crescut cu 300%
Tabelul următor arată datele legate de numărul de studenția la Medicină la facultățile de profil din Romȃnia.


Nr. Crt Facultățile de Medicina din Romȃnia Număr studenți înscriși pe serie
2012 2013 2014 2015
1 București "Carol Davila" 986 960 1015 965
2 Cluj "Iuliu Hațieganu" 1015 770 752 748
3 Iași "Grigore T Popa" 973 615 606 708
4 Timișoara "Victor Babeș" 1058 1022 1018 1165
5 Tîrgu Mureș 606 780 860 923
6 Craiova 388 370 365 409
7 Sibiu "Victor Papilian" 136 145 136 310
8 Brașov 98 79 44 95
9 Constanța (Ovidiu) 281 278 269 266
10 Arad 850 233 166 231
11 Oradea 150 470 484 763
12 Galați 60 79 130 125
13 Institutul Medico-Militar (Tîrgu Mureș) 38 87 40 65
14 București "Titu Maiorescu" 225 225 225 225
Total 6864 6113 6110 6998
* În grafic, apar absolvenții peste 6 ani

În figurile 8 și 9 sînt redate datele furnizate de OECD, în care am introdus datele preluate din tabelul anterior. Se observă că Romȃnia este cel mai mare producător de medici, repartizat la populație, din ansamblul țărilor analizate de OECD. În partea de sus a figurilor se abservă datele legate de numărul de absolvenți potențiali pentru 2020 și 2021.



Figura 8. Numărul de absolvenți ai Facultăților de medicină din statele OECD, cu datele din Romȃnia. Datele OECD sînt din 2015. 

Date mai vechi include și alte țări (figura 9).

 

Figura 9. Numărul de absolvenți ai Facultăților de medicină din statele OECD, cu datele din Romȃnia. Datele OECD sînt din 2009.

Se observă că numărul de absolvenți la Medicină crește în toată lumea. Se mai poate observa cel mai mic număr de absolvenția din statele dezvoltate: Israel.
Formarea unui medic ȋn Romȃnia costă ȋn jur de 30 000 euro. Costul pentru 1 an de studiu, care ȋnseamnă ȋn special salariile personalului didactic, este de 5 000 euro, mai ales acum, cȋnd salariile s-au dublat (la nivel teoretic, sau tarifar, sau de bază).

Despre deficitul de medici

În contract cu casele de asigurări de sănătate, în Romȃnia sînt 11 256 medici (figura 10)(ultimele date de pe situl CNAS). În rural, sînt 4354. Dacă admitem că listele de pacienți sînt de aproximativ 1750, cum au fost ele prevăzute de primele CoCa, atunci medicii din rural ar avea pe listele lor circa 7 620 000 de locuitori. Dar, ultimele recensăminte arată că în rural locuiesc circa 10 140 000 de locuitori. Deficitul de acoperire este de circa 25% !! Ar rezulta din analiza noastră că circa 25% din satele și comunele Romȃniei nu au medic. Dacă considerăm că la oraș numărul relativ mare de medici de familie (6902), cei care au cerut și obținut ca listele să fie reduse la 800 de pacienți, generează o acoperirte de 1450 de locuitori per medic, atunci apare și mai evident lipsa medicilor din rural.

 

Figura 10. Numărul de contracte în sistemul medicilor de familie cu CASJ/MB.


Coroborînd aceste date, cu numărul mare de studenți care absolvă facultățile de medicină din Romȃnia, ne punem întrebarea cum se poate rezolva acoperirea în rural, cu potențiali absolvenți, așa cum era pe vremuri în perioada comunistă. De altfel, dl. Eugen Nicolaescu, Ministru de 2 ori, al Sănătății a propus crearea unui cadru legislativ de tip contractual pentru medicii stagiari, medici care să acopere defictul din rural.
Același lucru il cerem și noi, acum, Parlalmentului: să elaboreze un cadru legislativ constituțional (atenție Curtea Constituționaslă a infirmat de 2 ori posibilitatea de a obliga prin lege ca un absolvent să lucreze la țară !!). Sugerăm adoptarea unei poziții asemănătoare cu cea din vremea lui Tito în Iugoslavia, unde studenții intrau în relații contractuale cu comunele/satele, de fapt cu primarii sau consiliile locale executive, pentru ca, la terminarea facultății de medicină, să poată lucra acolo în contracte variabile: de 1-3-5 ani !
Remarcăm faptul că termenul de „medic stagiar‟ există și acum în legislația muncii. Mai remarcăm că nu este absolut obșligatoriu ca un medic să lucreze cu parafă și să fie „specialist‟, adică medic cu rezidențiat ! Și în alte țări există medici practicanți stagiari, care încă nu au absolvit un rezidențiat. De exemplu, Japonia, Koreea (de Sud), USA, Mexic.

 

V. Despre Malpractis (v. prezentarea dr. Victor Eșanu)

Pentru CFSMR, a consemnat,
Dr. Dan Pereţianu

Anexe

 

 

 

 

Tipăreşte pagina - Aspecte legilative în sistemul de sănătate Trimite unui prieten - Aspecte legilative în sistemul de sănătate

publicat de Dr. Dan Pereţianu

Înapoi la Articole și Interviuri
Newsletter

Înscrieţi-vă la newsletterul nostru şi veţi fi la curent cu ultimele informaţii publicate pe site.

Chestionar

Care este poziția dvs față de modul în care a fost rezolvat de MS diferendul legat de gărzile medicilor

Sînt de acord să se semneze 2 contracte cu spitalul
Este ilegal a se semna cu același angajator 2 contracte
Trebuie oricum pus în aplicare aliniatul 6 al OUG 20
Nu am nici o părere
Centru Media
Comunitatea medicală
Colegiul Medicilor din România