30.10.2000 Către Ministerul Sănătăţii Secretaritului General Domnişoarei Secretar General Doina Ştefan Referitor la poziţia CFMR legată de dreptul medicilor din ţările Comunităţii Europene de a lucra în România

Preocuparea Comunităţii Europene privind subiectul acestui comentariu ridică două problematici:
• Prima ţine de modul în care se aplică art. 5 din Legea 74/1995
• A doua ţine de alinierea legislaţiei colegiale la legislaţia comunitară, în sensul stabilirii cu claritate a rolului organizaţiilor din sistemul de îngrijiri de sănătate, prin prisma art. 45 din Legea 74 şi a coroborării dintre art 12 şi 13 din lege

Problematica I

Art. 5.pct.2 prevede că: "Profesiunea de medic poate fi exercitată în România şi de medici cetăţeni străini, în condiţiile prevăzute de prezenta lege şi pe bază de reciprocitate, stabilite prin convenţii la care România este parte."
Acest text poate fi şi trebuie să fie interpretat şi prin prisma "Acordului European" pe care România l-a semnat - sîntem convinşi că şi pe bază de reciprocitate - incuzînd aici şi art. 45.2. În acest sens, apare evident că orice cetăţean al Comunităţii Europene are dreptul de a profesa ca medic în România, în aceeaşi măsură în care un medic român are dreptul de a practica liber în Comunitatea Europeană; evident dacă există un Acord European pentru acest subiect !

La acest subiect credem că lucrurile sînt clare.

Problematica II

Această problematică cere în fond modificări ale Legii 74/1995 pentru a atinge standardele Comunităţii Europene pentru ca medicii cetăţeni ai Comunităţii să-şi exercite meseria în România (conform art. 5) în acord cu prevederile comunitare. Rezolvarea acestei probleme este mai dificilă. La acest punct se pot discuta ansamblul normativ necesar pentru:
1. definirea dreptului de practică, realizarea mecanismului de acordare a dreptului de practică, şi pentru cine se acrodă acest drept (vezi mai departe)
2. definirea atribuţiilor autorităţilor publice ale Ministerului Sănătăţii, ale Colegiului Medicilor şi ale Colegiunilui Farmaciştilor în privinţa acordării dreptului de practică (vezi şi poziţia recentă a Colegiului Farmaciştilor faţă de rolul şi atributele unui astfel de organism).

În plan practic, Legea 74/1995 trebuie să conţină un ansamblu de modificări adecvate legislaţiei comunitare. Poziţia noastră este că Legea 74/1995 trebuie amplu modificată. Poziţia noastră legată de aceste modificări este arătată mai jos:

Modificări la Legea 74/1995, privind exercitarea profesiei de medic şi de înfiinţare, organizare şi funcţionare a Colegiului Medicilor din România

Context istoric

Legea 74/1995 este prima lege a "reformei" în sistemul de îngrijiri de sănătate (în ordine cronologică). Din păcate, Legea este neconstituţională.
Apariţia acestei legi a fost condiţionată de doi factori, aparent paradoxali:
• interesul societăţii civile, a corpului medical, de a promova independenţa profesională a medicului de ingerinţa/imixtiunea (sau de reducere a) factorului administrativ, prin intermediul unei organizaţii profesionale nonguvernamentale de drept public:
• interesul unui grup politic apropiat fostului Ministru al Sănătăţii, prof. Iulian Mincu, de a prelua controlul corpului medical, printr-o organizaţie obligatorie centralizată *.
Legea nr.74/1995 a intrat propriu-zis în aplicare începînd de la data de 06.06.1997, dată la care prima Adunare Generală a Colegiului Medicilor din România a adoptat Regulamentul de Funcţionare şi Codul Deontologic (Art.27).
După această dată, atribuţiile conferite prin lege Colegiului Medicilor, organizat teritorial, la nivel naţional şi judeţean (art.18), cu atribuţii specifice şi descentralizare autonomă locală, au putut fi îndeplinite. Astfel că, în mod practic, de la acel moment au fost scoase în evidenţă şi inadvertenţele legate de aplicarea acestei legi.
În Iulie 1997, LASS, iar din August 1999, Legea Spitalelor, adaugă la atributiile CMR o multime de alte atribuţii. Cele mai importante ţin de elaborarea cadrului contractual pentru serviciile oferite de către medici (Contractul Cadru) dar cu numeroase elemente de contract de muncă.
Aceste inadvertenţe (vezi şi mai departe comentariile pe marginea art. 45), coroborate cu experienţa unor organizaţii similare din alte ţări, cu principiile statului de drept, cu trecerea unor atribuţii administrative societăţii civile şi organizaţiilor nonguvernamentale profesionale, necesită schimbarea de fond şi de formă a unora din articolele legii.

Contradicţia internă

Cei doi factori paradoxali au condus la realizarea Legea Colegiului, care, pe lîngă lacunele sale, are o importantă contradicţie internă. Această contradicţie este cea care încalcă prevederile legislaţiei comunitare. Ea nu a fost rezolvată, şi pentru motivul că nu este încă bine înţeleasă, atît de către corpul medical, cît şi de către societate, în ansamblul ei:
• Colegiul este organizaţia medicilor, înscrişi obligatoriu în ea ? sau
• Colegiul este o organizaţie publică ce sprijină independenţa profesională a medicului şi interesele profesiei de medic în interesul pacienţilor ? (şi nu al medicilor !).
Diferenţierea este importantă. Un exemplu îl reprezintă contradicţia dintre art. 13a şi art. 13j . În primul, CMR susţine "interesele membrilor în toate sferele de activitate", iar în al doilea, CMR "îi judecă pe medici pentru abaterile de la Codul Deontologic". Astfel că, aplicînd art. 13j, CMR nu îi apără pe medici, aşa cum se laudă că o face, conform art. 13a.

Rezultatul neaşteptat

Contrucţia Legii a permis, astfel:
• "balonizarea" atribuţiilor Colegiului Medicilor, prin LASS şi Legea Spitalelor;
• dedublarea birocratică a actelor cerute, atît de Ministerul Sănătăţii cît şi de Colegiu;
• limitarea activităţilor altor organizaţii ale corpului medical (exemplu, cele ce luptă pentru venituri mai bune pentru profesionişti, atribut ce nu intră în misiunea Colegiului).
Rezolvarea ar fi, evident, o nouă lege dar şi adoptarea unui nou sistem, ca de exemplu un sistem apropiat de cel britanic şi comunitar (Pereţianu, 1998 - Lecţii engleze, Orizonturi Medicale, (Buc.), 1998, 12: 2.). În acest nou sistem, un rol important ar trebui să revină organizatiilor corpului medical (vezi: Pereţianu, Enăchescu: Originea unei ambiguitati, Viata Medicala (Buc.), 1998, 10, 48: 5 (Partea I), 1998, 10, 49: 5 (Partea II). Functia colegială, Grupul de lucru CMB-AMR-CFMR, Mai 1999).

Analiza detaliată a modificărilor propuse legii

I. Dreptul de practică sau de liberă practică ?

Art.8 alin.l din lege arată că exercitarea profesiei de medic se face pe baza autorizaţiei de liberă practică, care se acordă de Ministerul Sănătăţii. Apoi, la alin.2 se precizează că M.S. acordă această autorizare pe baza următoarelor acte: "a. diploma eliberată de o instituţie de învăţămînt universitar medical acreditată, în condiţiile legii; b. certificat de cazier judiciar; c. certificat de sănătate şi d. avizul CMR."
În legatură cu aceste prevederi se pot face două categorii de observaţii:

1. Definirea dreptului de liberă practică

Dreptul de liberă practică sau de "practică liberă" este un drept asociat unei profesii libere.
Dar, conform termenilor juridici de "liberă practică", ce caracterizează o profesie liberă, rezultă că practica liberă nu este practica salariată (vezi şi Proiectul Legii Profesiilor liberale). De aici, rezultă de asemeni că practica medicală en ville sau in town (noţiuni existente în legislaţie Comunităţii Europene) este cea de considerat liberă. De altfel, în toate tările democratice europene (nu numai cele din Comunitatea Europeană - vezi ex. Elveţia) chiar există o astfel de diferentă.
Legea 74, în art. 12, şi aplicarea principiului practicii libere a condus la o importantă confuzie: toţi medicii au primit autorizaţia de "liberă practică". În fond, toţi medicii au dreptul şă-şi practice specialitatea, dar "libera practică" are legătură numai cu pacientul contractant, în mod direct şi nedeterminat. Pentru această practică există Colegiul Medicilor din România.
Pentru a nu face restrictii de "practică", este posibil ca medicul ce practică, fie el român sau comunitar, medicina în spital - sub forma de "practică" (simplu, fără apelativul liberă) - să poată practica liber şi în cabinetul individual personal sau în asociere sau într-o societate civilă medicală - fie ea şi de tip srl.
Numai în acest al doilea caz şi dacă medicul doreşte un contract cu Casele de Asigurări, este necesar avizul în cadrul comisiei paritare CAS-CMR (vezi necesara modificare propusă pentru modificarea Legii 145/1997 privind definirea acreditării).
Asupra acestui aspect există două opinii:
1. Acţiunea medicului de spital ce consultă în ambulator este considerat drept "conflict de interese", deşi
2. Pacientul nu recepţionează acest fapt; pe el îl interesează numai calitatea serviciilor şi rezolvarea problemelor de sănătate.
De aceea, Legea 74 trebuie modificată, în sensul delimitării unor diferenţe între tipurile de practică pentru:
• practica medicală ca student în medicină
• practica medicală ca medic stagiar
• practica medicală ca medic rezident
• practica medicală ca medic specialist/primar simplă
• practica medicală ca medic specialist/primar liberă

Deşi, la prima vedere pare mai complicat, totuşi aceste prevederi clarifică modul de practică şi în concordantă cu:
• legalitatea din alte tări;
• rezultatele induse prin HGR 740/1997, cu modificarile ulterioare legate de rezidentiat şi trunchiul comun.
Pe de altă parte, o astfel de clasificare spijină delimitarea serviciilor, avînd efecte benefice multiple.

2. Stabilirea modalităţii de eliberare a autorizaţiilor şi avizelor

În nici o ţară democratică organizaţiile nonguvernamentale nu-şi exercită dreptul de aviz, înainte ca medicul să aibă dreptul de a lucra în acea ţară. De fapt, MS nu are nevoie de avizul CMR pentru a autoriza practica, căci, autorizarea MS trebuie acordată o singură dată în viaţă. M.S nu ar trebui să acorde dreptul de loc de muncă (nici măcar organizaţii profesionale ale medicilor nu au acest drept). În plus, nu Ministerul Sănătăţii trebuie să ţină cont de starea de sănătate sau cazierul medicului solicitant al Colegiului Medicilor Judetean.
Paşii logici pe care un absolvent de universitate de medicină trebuie să-i parcurgă pentru a putea practica în România ar fi:
1. Cerere către Ministerul Sănătăţii de a autoriza dreptul de practică, înaintea cererii de aviz către Colegiu (atît în sistem public cît şi privat) care este echivalent cu a recunoaşte diploma de medic. În caz că diploma nu este recunoscută (în ţările comunitare acesta este cazul universităţilor nerecunoscute), Ministerul Sănătăţii are posibilitatea de a organiza un examen pentru verificarea petentului, ce ar urma să valideze diploma (vezi examenele "filtru" la Facultăţile particulare sau de tipul de examen ECFMG din SUA).
2. Cerere catre Colegiul Medicilor la nivel judetean, după autorizarea iniţală a Min.Sănătăţii, cerere ce ar trebui doar să înregistreze dreptul de a lucra pe teritoriul său (judeţ, respectiv de Bucureşti). Modul de avizare se stabileste de către CMR pe baze profesionale, administrative şi economice (după caz).
Aici ar trebui poate luate în consideraţie criterii precum piaţa serviciilor medicale din zona respectivă, alte criterii economice, de accesibilitate, echitate şi universalitate a serviciilor.

II. La ce nivel poate fi decisă pensionarea unui medic în sistemul practicii independente

Art. 9 discuta despre vîrstele de pensionare: limite, condiţii etc. Dat fiind faptul că medicina este o profesie liberală (art.3.2), dreptul de a exercita profesia nu poate fi îngradit de vîrsta ci de capacitatea efectivă de a exercita medicina. Aceasta capacitate nu trebuie să fie diferită în sistem public, respectiv privat, şi nu trebuie să discrimineze diferite categorii de medici (simplu - faţă de profesor, conferenţiar, doctor în ştiinţe medicale, femei faţă de bărbaţi). Singurul criteriu de interzicere a profesiunii trebuie să fie avizul negativ al Colegiului Medicilor. La nivel teritorial organizaţia are cunoştinţă de capacitatea profesională, stare fizică şi psihică a medicului, realizările sale, criterii pe care le va promova prin regulamente proprii.
Aici ar fi de adoptat acele reglementări care să ateste realitatea aptitudinilor medicilor, avînd în vedere responsabilităţile lor.
Art.9 punctul 5 foloseşte un text care nu va mai exista după ce prin Legea Asigurărilor sociale de sănătate ( Legea 145 / 1997) se vor încheia contracte între spitale şi casele de asigurări şi după ce casele de asigurări vor intra în funcţiune, căci nu vor mai exista medici în reţeaua de stat. În plus, funcţiile administrative vor fi deţinute în baza unei altor legi (ca de exemplu, Legea spitalelor) în care Consiliile de conducere şi cele de administraţie vor preciza în maniera descentralizatoare incompatibilitatea de vîrstă, dacă va fi cazul.
Astfel că acest calcul va trebui să emane flexibilitatea adoptării unor decizii locale din partea organizaţiei colegiale.
Ca punct pozitiv, aici este de menţionat atitudinea Comisiei Paritare Naţionale şi a Municipiului Bucureşti de Acreditare (CNAS/CMR, respectiv CASMB/CMB) care îi acreditează pe pensionari în sistemul CAS, considerînd că practica independentă nu este practică de/la stat.
Totuşi, tebuie avut în vedere că medicii pensionari care lucrează încă pot fi consideraţi imorali, din punct de vedere al economiei normative: prin pensionare, ei ies de pe piaţa forţei de muncă, în schimb, prin reangajare, ei reintră pe această piaţă. Astfel, medicii poensionari se bucură de avantajele sociale ale statutului de pensionar dar şi de avantajele unui lucrător. O problemă interesantă ar trebui rezolvată dacă fiecare medic şi-ar propune să iasă la pensie la orice vîrstă şi ar primi pesnia pentru vîrsta respectivă dar ar continua să lucreze.
În fapt fenomenul a apărut din cauza sărăciei.
O soluţie ar fi eliminarea vîrstei obligatorii de pensionare, astfel încît fiecare să lucreze cît poate, dar odată pensionat, să iasă de pe piaţa muncii, unde concurează cu alţi furnizori de servicii.

III. Problema neconstitutionalitatii legii. Înscrierea într-o organizaţie nu poate fi obligatorie

Art. 12.3 stipuleaza că "CMR cuprinde toţi medicii din Romania, cetăţeni români, domiciliaţi în România, autorizaţi sa practice profesiunea de medic...".
Prin prisma problematicii aderării la Comunitatea Euroepană, aceasta fraza are două conotaţii:
• obliga pe toti medicii din Romania sa faca parte dintr-o organizatie. Ori, a obliga pe cineva sa se asocieze, este contrar Constitutiei (art.37);
• vorbeşte numai de medicii români, de domiciliu în România; dar vezi rezolvarea care se poate da prin adoptarea largă a prevederilor art.5.
La primul punct, pentru a putea surmonta această prevedere neconstitutională, Legea ar trebui să adopte modelele britanic, belgian sau belgian. Acolo, medicii nu sînt obligaţi să facă parte din Ordinul Medicilor sau din Medical General Council. În schimb, medicii sînt obligaţi să se înregistreze numai la organizaţii de drept public: General Medical Council în UK, respectiv Ordinul Medicilor, în Belgia. Obligatorie este aceasta înregistrare, nu apartenenţa la vreo organizaţie.
În plus, în contextul propus, dispoziţiile tranzitorii, cum ar fi cele referitoare la înscrierea automată în Colegiu în anul 1995, nu mai ar fi fost necesare.

IV. Limita dintre apărarea drepturilor profesiei şi apararea drepturilor profesioniştilor

Art. 13.litera a afirma că CMR "apară demnitatea şi promovează drepturile şi interesele membrilor săi în toate sferele de activitate;..." Această prevedere încalcă logica apariţiei unei organizaţii (care nici nu ar trebui să fie profesională) de drept public, necesară pentru a controla, din interior, profesia de medic, în binele pacienţilor şi nu al profesioniştilor. În plus, fraza nu este în concordanţă cu prevederile art. 12.1, unde se spune că CMR "reprezintă interesele profesiei de medic" ceea ce ar trebui să însemne că nu le reprezintă şi pe cele ale profesioniştilor.
Aici este de revăzut limita care separă interesele profesiei, controlabilă de societate, de interesele profesioniştilor, aparate prin organizaţii voluntare de drept privat, alcătuite pentru acest scop.
O astfel de limită apare în procesul de judecare a medicilor. Organizaţia nu are dreptul să sanctioneze în acelasi timp în care afirmă că apară drepturile medicului - fapt ce înseamna a îl apăra de sancţiuni !

V. Evoluţia cabinetelor spre practica independentă

Art 13.litera o prevede ca Colegiul să acorde avizul sau pentru cabinetele particulare. Însa, Ordonanţa 124/1998 a stabilit că toate cabinetele din România vor funcţiona în regim independent. De aceea, atributul de particular trebuie desfinţat.
Dacă însă se analizează această prevedere, coroborată cu cea similară din Legea Spitalelor, atunci această funcţie (de avizare a cabinetelor) ar putea fi atribuită cu mai mare eficacitate unui organism independent de furnizorii de servicii - eventual chiar o comisie de acreditare (realmente independentă, nu ca în Legea Spitalelor).
În plus, neclaritatea textului legat de acreditarea pentru sistemul de asigurări sociale de sănătate (art. 36 din Legea 145/1997 - posibil de modificat prin proiectul de ordonanţă introdus în Guvern de Pre:edintele CNAS), coroborată cu prevederile ambigue ale Legii 74 arată şi mai mult necesitatea modificării din Legea 74 dar şi urgentarea acestei modificări. Sensul ar fi de clarificare a atribuţiilor comisiilor existente pentru procesul diferenţiat ale "acreditării" şi "agreerii".

VI. Cotizaţii sau taxe de înregistrare ?

Art.15 prezintă modul cum se colecteaza veniturile Colegiului Medicilor. În prim plan (litera a) apar taxele de înscriere şi cotizaţiile (obligatorii, vezi mai departe, art.31.b). Ori, dacă funcţia colegială este pentru realizarea intereselor pacienţilor faţă de exercitarea corectă a profesiei de medic, s-ar putea întreba cineva (şi de fapt mulţi s-au şi întrebat - vezi Viaţa Medicală 1999) de ce trebuie să platească cotizaţii obligatorii pentru pacienţi. Problema se poate rezolva dacă se adoptă, şi de aceasta dată, modelul britanic sau cel belgian.
Nimeni nu este obligat să adere la o organizaţie, dar, pentru a exercita profesia, este obligat să plătească o taxă de înregistrare (anuală !). Aceasta ar putea fi echivalentă, ca nivel financiar, cu actualele cotizaţii.

VII. Parafa trebuie să exprime calitatea profesională şi nu înregistrarea birocratică

Art.17 precizează că fiecare medic este obligat să aplice parafa cupinzînd numele, prenumele, gradul profesional, specialitatea şi codul pe toate actele medicale pe care le semnează. Acest articol a fost adoptat în momentul în care s-a introdus sistemul birocratic al inventarierii medicamentelor compensate pe bază de cod de medic. Introducerea acestui sistem birocratic este inutilă deşi persistă şi acum ! În orice ţară din lume, un medic nu este codat pe o parafa. Astfel că, referirea despre cod ar trebui să dispară din lege.
În aceste condiţii, unii medicii şi-au înscris pe parafă chiar şi numărul de contract cu casele de asigurări (număr de altfel deseori schimbabil !).
În plus, pe parafă, prenumele trebuie menţionat înaintea numelui iar medicii care au mai multe specialităţi şi/sau competenţe precum şi cei care sînt Doctori în ştiinţe medicale, profesori, conferenţiari să aibă dreptul de a specifica aceasta în parafă.

VIII. Structură organizatorică descentralizată

Art. 18 arată că "Colegiul Medicilor din Romania este organizat la nivel national şi judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti". Aceasta formulare este incompletă. Ea a fost aspru criticată de către Adunarea Generală a CMR, pentru că se pretează la abuzuri (vezi de altfel şi Normele MS şi CMR cu privire la aplicarea Ordonantei 124, cu privire la cabinetele medicale).
Este evident că structurile judeţene nu pot fi organizaţii teritoriale ale CMR, din moment ce ele au o mare autonomie organizatorică şi financiară. Este la fel de evident că structura locală nu este Consiliul judeţean, căci acsta este organul de conducere al structurii şi nu structura. De aceea, aici ar fi de adugat ca la nivel judeţean, organizaţiile se numesc "Colegiul Medicilor din Judeţul..., respectiv, Colegiul Medicilor din Bucuresti"**.

IX. Incompatibilităţi în contextul atribuţiilor colegiului

Art.21 tratează problema incompatibilităţilor; din păcate stipulînd soluţii numai pentru nivelul judeţean (Municipiul Bucureşti) nu şi pentru cel naţional. În momentul discutării legii, în 1995, contextul sindical şi politic a condus la introducerea printre incompatibilităţi a prevederii: "funcţii corespunzătoare dintr-un sindicat profesional" ***.
Dat fiind faptul că, acum, în Parlament, s-a votat Legea Funcţionalului Public, coroborat cu politica de sprijinire şi dezvoltare a societăţii civile, legea ar trebui să accepte drept incompatibilităţi numai acele persoane care sînt funcţionari publici. ****
Cumulul de funcţii eligibile nu poate fi îngrădit dar ocuparea de funcţii de conducere în organisme aflate în conflict de interese trebuie îngradită.
Important este de a pune faţă în faţă interesul profesioniştilor şi al reprezentaţilor lor cu cel al profesiei şi al reprezentanţilor ei, dacă interesele profesiei sînt reprezentate de pacienţi.

X. Probleme ce ţin de structura Consiliului National

Art.29. alin.1 enumeră componenţa Consiliului Naţional al CMR "alcătuit dintr-un reprezentant al fiecărui judeţ, din trei reprezentanţi a Municipiului Bucureşti şi cîte un reprezentant al medicilor din fiecare minister care are reţea sanitară proprie." Acest articol pune două probleme:
• prima problemă este că acest articol este neconstituţional, încălcînd art.16 din Constituţie. Aici se arată că "cetăţenii sînt egali în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări". Ori, CMR este organizat teritorial (judeţean şi naţional) şi nu după reţelele sanitare ale Ministerului Sănătăţii, Ministerul Apărării etc. Dar, mai grav este faptul că medicii din reţelele sanitare ale altor ministere participă la alegerile teritoriale şi, apoi, mai participă la alte alegeri, pentru desemnarea unui reprezentant în Consiliul Naţional. Cu alte cuvinte, un medic obişnuit, pentru a putea fi ales, are o singură şansă, în timp ce un medic din reţelele altor ministere, are două şanse.
În plus, municipiul Bucureşti, cu peste 10 000 medici ar trebui să aibă 5 - 10 reprezentanţi în Consiliul Naţional, comparînd cu judeţele care au un reprezentant la numai 500 medici.
• A doua problemă este legată de logica atribuţiilor Colegiului, privită prin prisma legislaţiei Comunităţii Europene. Dacă acesta este o organizaţie publică, atunci publicul ar putea avea un cuvînt mai important în structura de conducere a Colegiului. De altfel, în Belgia, Ordinul Medicilor este condus de jurişti (nu de medici) iar în Marea Britanie, Guvernul are dreptul de a nominaliza 25% din conducere - nonmedici.

XI. Probleme legate de nivelul de contestare a deciziilor Comisiei de Disciplină

Articolul 38 discută despre modul în care se poate face recurs la o decizie a Comisiei ce face judecata unor cazuri de abateri disciplinare*****. Prima instanţă de judecată este Comisia de la nivel judeţean (Colegiul Medicilor Judeţean, sau al mun.Bucureşti). Recursul (apelul) se face în cadrul Comisiei de Jurisdicţie de la nivel naţional.
Dat fiind faptul că, pentru sancţiunile grave, sentinţa se dă în primă instanţă la nivel naţional, şi dat fiind faptul că organizaţia "medicală profesională" a primit prin Lege dreptul de a judeca, în concordanţă şi cu practicile asemănătoare din ţările democratice ale Comunităţii Europene, recursul Comisiei de Judecată, precum şi toate apelurile de la orice nivel de judecată trebuie judecat la cel mai înalt for de judecată al Romaniei, adică la Curtea Supremă de Justiţie. Căci, devine evident că judecata la judecătorie poate fi urmată, ea, la rîndul ei, de recursuri şi apeluri.
În acest din urmă caz, aşa cum greşit este stipulat în actuala Lege, ar însemna ca o judecată a Colegiului să poate fi apelată de peste 5 ori.
În plus, Comisia de Judecată Naţională nu judecă propriu zis ci numai pune în aplicare o sentinţă, pe care, la judecata în fond, a propus-o Comisia teritorială.

XII. Problema neconstituţionalităţii atribuţiilor Colegiului Medicilor

Articolul 45 introduce numeroase discriminări în practica democratică. Căci, dacă "Atribuţiile CMR nu pot fi exercitate de nici o altă asociaţie profesională medicală", în condiţiile în care art. 8, 13, 14, 16 şi 17 conferă întreaga paletă de atribuţii posibile pentru o organizaţie profesională medicală. Se observă atribuţii de "apărarea intereselor", afirmaţie largă, la cele ştiinţifice, economico-sociale, şi pînă la cele mai specifice de avizare şi jurisdicţie.
Art. 8 arată că CMR acordă avizul de practică la nivel teritorial. Art. 13 cuprinde peste 15 tipuri de atribuţii (litere a la p), printre care formarea de specialişti, educaţia continuă, organizarea activităţii ştiinţifice dar şi de cercetare, negocierea în problemele de asigurări de sănătate ş.m.a.
Din acest motiv, societaţile ştiinţifice ar trebui închise, sindicatele ar trebui desfinţate, funcţionarea altor fundaţii şi asociaţii (apărute prin Legea 21 din 1924) din domeniul sanitar ar trebui oprită.
De aceea, articolul 45 trebuie să precizeze mai clar care sînt atribuţiile definitorii (cu alte cuvinte, exclusive) faţă de alte asociaţii, prin enumerarea acelor atribuţii care sînt de neexercitat de către alte organizaţii. Şi anume, cele de înregistrare (şi nu de avizare) a practicii într-un teritoriu, cea de avizare a instalării unui cabinet medical într-un teritoriu, cea de jurisdicţie profesională, cea de modificare a Codului Deontologic.
Privit prin prismă europeană, apare evident că art. 45 este nu numai anticonstituţional (român) dar şi antieuropean.

Concluzie - relaţia legii romîne cu hotărîrile Curţii Europene a Drepturilor Omului

Curţea Europeană a Drepturilor Omului, a analizat plîngerea a trei medici belgieni care considerau Ordinul Medicilor din Belgia ca fiind neconstituţional şi încălcînd convenţiile la care Belgia este parte, cu precădere articolul 11, paragrful 1 din Convenţia din 4 noembrie 1950 privitoare la apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Medicii belgieni au acuzat "obligaţia de aderare la Ordinul Medicilor din Belgia" ca inhibînd libertatea de asociere, care include şi libertatea de a nu te asocia (!). Aceeaşi poziţie a avut-o şi un grup de medici din Bucureşti în urmă cu 2 ani (vezi în Viaţa Medicală), adică obligaţia de înscriere în Colegiului Medicilor din România, în corelaţie cu Constituţia României, art. 37 (dreptul la asociere). În acest sens, însăşi existenţa Ordinului Medicilor din Belgia a fost considerată că are efectul eliminării libertăţii de asociere.
Comisia Europeană a Drepturilor Omului a arătat (la punctul 63 al dezbaterii) că: "Ordinul, prin natura sa legală şi funcţia specific publică, nu constituie o asociaţie în înţelesul articolului 11, paragraful 1."
Pentru această aserţiune, Curtea Europeană dedică un paragraf (nr. 64) de explicaţii. Acest paragraf explică ce înseamnă, în Belgia, organizarea Ordinului şi funcţia sa. Acest paragraf este important pentru comparaţia cu ceea ce ar trebui să fie Colegiul Medicilor în România.
"Curtea notează mai întîi că Ordinul Belgian al Medicilor este o instituţie de drept public. Nu a fost înfiinţat de persoane, ci de legislativ; este integrat structurilor statului, iar judecătorii sînt, în cea mai mare parte, numiţi de Coroană."
Cu alte cuvinte, Ordinul Medicilor din Belgia, ca organizaţie de drept public este structură statală. În România, termenul ar putea fi de structură guvernamentală. Aceasta înseamnă că organizaţiile de drept public aparţin statului (fie executivului, fie legilslativului, fie autorităţii judecătoreşti, fie puţin din fiecare din aceste autorităţi).
În acest din urmă sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată că a fi membru în Ordinul Medicilor din Belgia nu echivalează cu a avea drepturi ca membru, ci numai a avea obligaţia de a te înregistra în evidenţele Ordinului. Căci, Ordinul Medicilor "urmăreşte un scop din sfera interesului public asupra practicării medicinei. În contextul ultimei funcţii, Ordinului i se cere, în primul rînd, să păstreze o evidenţă a doctorilor practicieni."
Aceasta înseamnă că organizaţia respectivă nu aparţine unui grup de persoane, adică nu aparţine profesioniştilor, adică medicilor (!). În acest din urmă sens, legislaţia din Marea Britanie a găsit o reuşită rezolvare problematicii de a fi sau nu membru al unei asociaţii obligatorii. Această rezolvare se prezintă în UK sub forma lui General Medical Council ******.
În contextul în care Cutea Europeană a Drepturilor Omului constată că Ordinul Medicilor nu are şi nici nu poate avea capacitatea legală de a apăra interesele grupului de profesionişti numiţi medici, nu se mai pune problema încălcării dreptului la asociere al medicilor. Căci se constată existenţa unor organizaţii (belgiene) care apără interesele corpului medical (punctul 65): "Curtea constată că în Belgia există mai multe asociaţii înfiinţate cu scopul de a proteja interesele profesionale ale doctorilor practicieni, iar aderarea la acestea este liberă."
Această din urmă frază (în antiteză cu art. 45 din Legea 74) arată clar că Ordinul Medicilor din Belgia (ca şi General Medical Council, din Marea Britanie) nu este o organizaţie profesională care să apare drepturile şi interesele membrilor săi, adică ale medicilor.
Privit din punctul de vedere al Legii 74/1995, privind exercitarea profesiei de medic, de înfiinţare, organizare şi funcţionare a Colegiului Medicilor din România, observăm o importantă deosebire. Această deosebire este generată de duplicitatea legii române, care, în două articole diferite (vezi şi mai sus), prevede două lucruri complet diferite şi neconforme cu prevederile Curţii Europene a Drepturilor Omului:
• Art. 12 arată că Colegiul "reprezintă interesele profesiunii de medic."
• Art. 13 arată că Colegiul apără "drepturile şi interesele membrilor în toate sferele de activitate"*******.
Se observă că organizaţii de drept public, precum Ordinul Medicilor din Belgia şi General Medical Council, sînt integrate în structurile statului, respectiv au în conducerea lor 25% persoane nemedici nominalizate de Guvern.
Dacă Colegiul Medicilor din România este o persoană de drept public (şi conform legii, ea este), atunci nu poate fi organizaţie neguvernamentală, sau dacă este neguvernamentală trebuie ca Statul să conducă o parte din activitatea ei. Pe de o parte. Pe de altă parte, o organizaţie de drept public nu are dreptul să reprezinte decît interesele publicului. Cu alte cuvinte, Colegiul Medicilor nu are dreptul să reprezinte interesele medicilor, precum nici Ordinul Medicilor din Belgia (Franţa sau Canada) sau General Medical Council din Marea Britanie nu o fac.
Iată o dilemă legilslativă pentru România, generată de o hotărîre a Curţii Europene a Drepturilor Omlui. Aici, Ministerul Sănătăţii poate avea un atribut clar de modificare a legislaţiei, fie prin iniţiativă legislativă, fie prin adoptarea în Guvern a unei modificări prin Ordonanţă de Urgenţă.

 

Ştim cu claritate că poziţia noastră este cea corectă. De aceea solicităm Ministerului Sănătăţii să adopte poziţia noastră. Vă solicităm, de asemenea, să ne convocaţi la acele discuţii necesare pe marginea modificărilor impuse chiar de Comunitatea Europeană pentru Legea 74/1995 (mai ales că am fost principalii iniţiatori ai acestei Legi în urma Grevei medicilor din Iunie-Iulie 1991 !! Istoric pe marginea acestei teme în Opinia Medicală 1990-1991).

 

Preşedinte al CFMR, Dr. Dan Pereţianu